E vina mea. Astăzi mi-am amintit ceea ce mă străduiam să uit, lăsând pe cineva să ridice capacul de pe oala în care clocotea amintirea aia hidoasă. Trebuia să știu dinainte că apa-i prea fierbinte ca să nu mă ardă iar.
Mereu m-am gândit că data viitoare o să fiu destul de puternică și că o să pot spune povestea ca și cum ar fi despre altcineva, nu despre mine. Că data viitoare o să mângâi cu un zâmbet trist o cicatrice, nu o să apăs fără milă pe o rană.
Dar eu eram, în noaptea aia când totul s-a schimbat și când am început să mă transform într-o persoană care nu mai semăna cu mine. Eu am țipat cât am putut de tare, simțindu-mă mută, pentru că nimeni nu încerca să mă oprească, eu am plâns până m-a durut în cerul gurii și nu-mi imaginam cum aș putea să încetez. Eu am tremurat de frig și de durere și de greață și de groază, ghemuită pe două scaune, spunându-mi că nimic nu o să mai fie vreodată la fel.
Nu contează când și cum și de ce. Tot ce știu e că niciodată, dar absolut niciodată nu mai vreau să mă mai simt așa. Nici măcar în amintire.