Obişnuiam să păşim unul spre celălalt, iubitule, nu umăr la umăr, spre o destinaţie comună. Nu spun că ar fi greşit, dar parcă de când te ţin de mână te privesc mai puţin în ochi.
Iartă-mă. Am uitat pentru o vreme că lumea din tine e mai importantă decât cea din jurul tău. Am uitat că tu eşti mai frumos gol decât îmbrăcat în cuvinte, în planuri, regrete şi amintiri ce nu vor să piară.
Dezbracă-te, mai bine, de vorbe, de zilele de ieri şi de mâine, de ceilalţi oameni din viaţa ta, dezbracă-te de lucruri, de ceas, de calendar şi de context. Dezbracă-mă, apoi, şi pe mine de toate şi nu mă acoperi decât în priviri şi în tăcere. Lasă-mă să te iubesc gol, fără timp şi spaţiu, pe niciun fundal.
Sunt eu. Nu-mi zâmbi când eşti trist, de parcă nu te-aş cunoaşte. Cu mine, dezbracă-te de teamă, de politeţe şi de griji.
Mă bucur că înaintăm alături, dar să nu uităm să ne oprim adesea faţă în faţă, ca să nu ne pară drumul fără sens.
