Deschid uşa cu frică şi mă aştept să văd gândaci. Mă sperie. Mă sperie necunoscutul pe care îl reprezintă. Probabil se tem şi ei de mine, aşa cum ne temem toţi unii de alţii, atunci când nu ne putem explica viteza cu care alergăm prin viaţă.
Aberez.
Întotdeauna după ce termin de citit o carte rămân cu senzaţia pe care ţi-o lasă cineva care îţi închide telefonul în mijlocul unei propoziţii. Aşa ca acum.
N-am mai stat trează până la 5 dimineaţa dinainte de operaţie. Încep să cred că am fost hipnotizată în timpul anesteziei ca să mă facă să adorm şi să mă trezesc devreme. Ca un om mare. N-au reuşit, însă să mă scoată din pijamalele cu Silvester şi Tweety. Poate mai am totuşi o şansă.
În ultimul timp prefer să mă ghemuiesc lângă el şi să-i simt respiraţia adormită pe umeri în loc să scriu. Nu ştiu dacă asta-i bine sau rău, dar…cred că-i şi bine şi rău deodată.