Când eram mică băteam cuie în tot ce prindeam şi dezmembram radiouri vechi…ca hobby. Cine ştie, poate dacă nu s-ar fi dat bătut aş fi ajuns la arhitectură sau informatică, nu persoana atehnică de azi, care a căutat luni întregi opţiunea de “sleep” la noul televizor, apoi, pentru ochii lumii, a decis că pur şi simplu nu există. (Există. Am găsit-o ulterior. Din greşeală.) costume de baie
A început să se resemneze şi cu faptul că el şi-a petrecut o jumătate din viaţă la cercetaşi şi eu chiar zilele trecute am ieşit de pe o străduţă mică pe una mai mare şi mi-a luat 20 de minute să o regăsesc. Sinceră să fiu, cred că a început să accepte crudul adevăr când am pornit spre Dej şi am ajuns în Bistriţa fără să-mi dau seama.
Totuşi…singura idee cu care nu pare să se împace e faptul că nu i-am moştenit talentul la desen. Toată viaţa m-a bombardat cu felurite culori, creioane, vopsele pe bază de apă şi pe bază de ulei, pânze, suporturi de pânze, pensule…. Ce mai, tot ce aş avea nevoie dacă aş avea habar. Săptămâna trecută mi-a luat un set de toate cele de mai sus şi pe cutie scria “pentru artişti”. Ce artişti Doamne, că eu am desenat un copac pentru o testare psihologică şi-a reieşit că-s întro oarecare măsură “deranjată” mental.
El însă insistă că “oricine ştie desena”, deşi tind să cred că speră că talentul lui zace şi întrun abis al fiinţei mele şi aşteaptă momentul să iasă la iveală. Şi eu sper! Mereu am invidiat oamenii buni la desen şi picturi şi mi-am dorit să fiu ca ei. Dacă aş fi şi eu capabilă mi-aş petrece tot timpul liber pictând, aş purta doar haine colorate şi boeme şi-aş avea grijă ca şi după duş să mai rămân puţin murdară de vopsea, să mă asigur că ştie toată lumea că-s o artistă în devenire.
Daaaaaaar, la insistenţele tatălui meu, am reuşit să fac doar amărâtul ăsta :
