Obișnuiam să cred că pot să scriu doar dacă-s tristă. Că ăsta-i felul meu de a zice “au” atunci cand mă doare, ca să mi se pară intensitatea mai mică, odată acoperită de zgomot.
De ceva vreme, însă, nu pot să scriu tocmai pentru că-s tristă.
Dintre toate lucrurile care mă înspăimântă, cel mai şi cel mai tare urăsc sfârşiturile.
Spuneam că am făcut cele mai multe şi cele mai mari greşeli, dar de atunci am făcut şi mai multe şi şi mai mari. Anul trecut am murit ca să renasc, dar anul ăsta n-am făcut decat să mor cate putin in fiecare clipa.
Nu… nu fac bilanţul, pentru că mi-e frică să văd pe viu ceea ce ştiu demult în sinea mea.
Am prea multe regrete, dublate de faptul că nu am încercat să le repar.
Am impresia că-mi las anul neterminat, aşa cum rămai cu o propoziţie la jumătate, cand cealaltă persoană închide telefonul mai repede decat te-ai aşteptat.
Şi doare. Sfârşitul. Aşa de mult încât aproape că aş vrea să înceapă din nou.
Şi să nu mai fac greşeli de data asta.