Nimicuri fără sens

Nu am să înţeleg vreodată de ce pot scrie lucruri profunde doar de mână, chinuită în poziţii incomode peste vreo suprafaţă, cu părul prins în agrafe, ca să nu-mi vină în ochi. În timp ce se curbează litera sub mâna mea, următorul cuvânt mi se naşte în minte. Tastele n-au suflet.  Odată mi-am scris pe un picior. Îmi vine să râd acum când mă gândesc, dar parcă mi-e dor să simt o la fel de puternică nevoie să scriu.

Aş vrea să dau timpul înapoi şi să sterg memoria oricui a aflat, dintr-un motiv sau altul, că eu sunt Adia. Tu, care citeşti acum şi te crezi o excepţie… nu eşti. Pentru că tu îmi pui mâna la gură şi îmi spui “taci”. “Taci, pentru că ai putea să-mi răneşti sentimentele, sau ai putea să mă faci să te văd în alte culori, care nu se asortează cu ceea ce reprezinţi pentru mine. În orice caz, taci. Aşa e cel mai bine.”

“Scrie ca şi cum nimeni nu te-ar citi” a spus cineva, cândva.

Scriu. Doar pentru mine, deocamdată. Scriu din suflet,

Leave a Reply