Nu am să înţeleg vreodată de ce pot scrie lucruri profunde doar de mână, chinuită în poziţii incomode peste vreo suprafaţă, cu părul prins în agrafe, ca să nu-mi vină în ochi. În timp ce se curbează litera sub mâna mea, următorul cuvânt mi se naşte în minte. Tastele n-au suflet. Odată mi-am scris pe un picior. Îmi vine să râd acum când mă gândesc, dar parcă mi-e dor să simt o la fel de puternică nevoie să scriu.
Aş vrea să dau timpul înapoi şi să sterg memoria oricui a aflat, dintr-un motiv sau altul, că eu sunt Adia. Tu, care citeşti acum şi te crezi o excepţie… nu eşti. Pentru că tu îmi pui mâna la gură şi îmi spui “taci”. “Taci, pentru că ai putea să-mi răneşti sentimentele, sau ai putea să mă faci să te văd în alte culori, care nu se asortează cu ceea ce reprezinţi pentru mine. În orice caz, taci. Aşa e cel mai bine.”
“Scrie ca şi cum nimeni nu te-ar citi” a spus cineva, cândva.
Scriu. Doar pentru mine, deocamdată. Scriu din suflet,