Când am împlinit 20 de ani, am primit, printre altele, o pereche de botine absolut superbe. Am fost aproape la fel de încântată ca și prietenele mele care au același număr la picior și pot să le împrumute.
Când am împlinit 21, de la aceeași persoană cu botinele, am primit…un aparat de făcut iaurt ! Nici nu știam că există așa ceva. În orice caz, a fost ca și cum mi-ar spune “ai ajuns la o vârstă în care ai așa de puține oportunități încât ai timp suficient să-ți faci propriul iaurt, că oricum n-ai nimic mai bun de făcut. Ești bătrână, începi să te usuci pe picioare și să te doară articulațiile atunci când plouă. Măcar să mănânci iaurt fără conservanți, așa e înțelept, având în vedere starea ta de sănătate precară, datorată trecerii timpului. În plus, cu banii pe care i-ai fi dat pe iaurt din magazin poți să-ți cumperi cremă anti-rid !”
Am impresia că aparatul ăsta ar fi fost un cadou mult mai potrivit pentru o călugăriță ce stă la o mănăstire așa de izolată încât mai degrabă ar avea la îndemână vaci, decât un loc de unde să-și chiar cumpere iaurt. Poate acolo ar fi fost perceput ca un dispozitiv incitant, ba chiar ușor scandalos, de către măicuțele mai severe.
Pentru mine, însă, aparatul ăsta-i începutul sfârșitului. Ziua în care o să-l pun în funcțiune o să fie ziua în care îmi plec capul și spun “Mă predau, viață. Ia-mi gâtul !”