N-am înțeles niciodată oamenii care nu dau randament în condiții de stres, dar sincer, îi invidiez.
Eu am fost dintotdeauna pe principiul “lasă pe mâine ce poți face astăzi, că ai timp destul”. E o boală, sincer, să te obișnuiești așa. Am ajuns să nu pot face nimic din ce “trebuie” făcut, fără să-mi sufle cineva în ceafă și eventual să mă scuture de umeri, răstindu-se “hai odată! hai odată!! Nu o să termini niciodată, lenesă ce ești tu, să-ți fie rușine!! HAI ODATĂĂĂ!!!!” Atunci îmi vin cele mai bune idei, pe cuvânt.
Să nu vă imaginați că până în momentul în care chiar îmi execut responsabilitățile îmi petrec timpul calmă și relaxată, comportându-mă exact ca de obicei. Nu nu.
Ca să nu mă îngrijorez prea tare, mă ocup cu altceva. Orice altceva, până când pic în absurd și mă ridic de acolo abia în noaptea de dinainte, pentru performanțe maxime.
În cel mai bun caz, mă transform subit întro nevastă disperată și mă apuc să fac ordine oriunde nu-i cazul, sau să gătesc. Nu așa, ca oamenii normali, ci ca femeile stresate care ar face orice să-și alunge gândurile. Odată am făcut paste și ca să-mi iasa sosul fin, am dat prin presa de usturoi fiecare bucățică de morcov. Mi-a luat două ore întreaga operațiune, ceea ce-i grav de tot, având în vedere că era doar preludiul gătitului propriu zis.
În celălalt caz….să spunem că la un moment dat îi desenam proiect de colibă la câine, pentru că aveam în câteva zile examen la sociologie. Am ieșit și afară cu lanterna, că era în toiul nopții, și-am măsurat. Dacă mai aveam câteva zile treceam la construirea propriu zisă a căsuței pițiponcești, crem pe dinafară și mov pe dinăuntru, cu gemuleț rotund.
În noaptea de dinaintea examenului la drept, împreună cu o colegă și doi necunoscuți până la momentul ăla, am mers la casa bântuită din Apahida și-am intrat pe geam, la ideea mea, desigur. ( Din păcate, n-am văzut fantome. ) Apoi i-am dus pe băieți să ne dea în cărucioare de cumpărături în parcare la Iulius, și le-am propus și să mergem la aeroport să ne prefacem că așteptăm pe cineva, apoi să fim triști că nu mai vine. N-au vrut ( sclifosiții ).
Înainte de examenul de la școala de șoferi am scos toate cărțile din bibliotecă și mi-am petrecut toată ziua aranjându-le în ordine alfabetică. După ce am terminat am decis că arătau ca naiba, și le-am așezat din nou după mărime.
Altă dată m-am decis să-mi pictez o bordură de lalele pe pereții camerei, mi-am și cumpărat vopsea, dar pentru că n-am știut de unde să iau chestii cu care să acopăr mobila și nici n-am putut să-mi mut dulapul, am rămas doar cu ideea, vopseaua și șablonul de lalele. Poate pentru următorul examen.
De ce scriu toate astea? Pentru că manualul meu de psihologia sănătății stă pe birou și îmi râde în nas.