Dimineață. Șapte dimineața, mai exact.
Nu, n-am făcut transplant de personalitate cu o persoană matinală, ci adorm iar pe lumină, ca un fel de vârcolac minuscul ce-a năpârlit, sau ca o bufniță cu ochii mici.
Nu știu ce mi-a venit în noaptea asta să-mi cotrobăi prin articole vechi. Poate am vrut să văd cum m-am schimbat de-a lungul timpului, sau poate am căutat articole care să mă facă să-mi vină să mă mângâi singură pe cap si să mă gândesc “pupa-m-aș, ce fain m-am exprimat !”
Cert e că am observat o chestie îngrijorătoare. Și anume…scriu foarte des “tac”, “și tac”, “așă că tac”. Oare vorbesc așa de mult de obicei încât mi se pare că atunci când tac, fac ceva ? Că tăcerea-i o activitate de sine stătătoare??!
Așa că încerc să-mi amintesc dacă vreodată când a început cineva să vorbească cu mine m-am gândit ciudoasă “Prostul ăsta nu vede că am o grămadă de tăcut azi?? Doamne…vede că tac și mă întrerupe, ca nesimțitul… “
O să vă țin la curent. Pâna atunci… tac. ( Nu de alta, dar n-am cu cine vorbi. Cu ocazia asta termin și norma de azi de tăcere. Oare-i o situație așa de gravă încât să fie în regulă să mi se spună “spor la treabă” atunci când tac ? )