Spre seară îmi cere o prietenă telefonul să sune pe cineva. După ce m-am buzunărit bine îmi dau seama că nu-l am. Nu-i nimic, mă gândeam, l-oi fi lăsat acasă.
Mai târziu, pentru că mi-ar fi luat o veșnicie să caut în zona crepusculară din geantă, mi-am pus-o la ureche și-am solicitat un beep. Nimic. Aha, deci e acasă.
Peste vreo jumătate de oră mă trezesc cu un telefon sub nas:
– Hey, de ce m-ai sunat?
– Cum să te sun, nu știi că n-am telefonul?
Pe ecran era numărul meu. O fi colega, mă gândeam, mă sună să-mi spună că-i la ea telefonul și să nu-mi fac griji. Așa că o sun intenționând să-i spun să nu-și facă griji, că nu-mi fac griji.
Îmi răspunde un bărbat.
– Ăăăăă, ăă… cu cine ăă vorbesc? zic, încurcată.
– Ți-ai uitat telefonul la mine în taxi, domnișoară.
– Aa. Păi, ăăă, scuze…
– Nu-i nimic. Te-am sunat numa să-ți spun că ți l-am găsit și să te intreb unde să vin să ți-l aduc.
– Păi, ăăă..
– Unde stai?
– În Hașdeu de obicei, dar weekendul astă pe Jupiter.
– ( … )
– Ăă, strada, nu planeta.
– Știu eu că strada, dar mă gândeam pe unde vine aia..
– În spatele stației din Observator de la cămine. Dar acuma-s în Iulius.
– Păi ce n-ai zis de la început ? No, hai că te sun când ajung și ne întâlnim pe lângă patinoar. Pe numărul ăsta ?
– Da da.
– No bine. A, vezi că te-o sunat maică-ta.
– Și ați răspuns ?
– Da, i-am zis că ți-ai uitat telefonul la mine.
– Aha. Era îngrijorată ?
– Nu, o zis că așa ești tu, amețită.
(20 de minute mai târziu, nenea îmi înmâna telefonul)
– Vezi că o mai sunat odată maică-ta. Da i-am zis eu că ești în mall, să stea liniștită. Te mai sună ea pe la 9, da în caz că nu răspunzi, o zis să-ți zic eu noapte bună.
– A, păi, ăă…
– Noapte bună !
– Ăă, mulțumesc….noapte bună.